„Am Scăpat de Anxietate Definitiv”

Am văzut că lumea caută pe Google „am scăpat de anxietate definitiv”. Presupun că intenția din spate este de a găsi testimoniale ale persoanelor care au scăpat definitiv de anxietate.

Mai jos, vei găsi testimonialul meu, dar nu despre cum am scăpat DEFINITIV de anxietate, ci despre cum m-am împrietenit cu ea și cum mă vizitează rar și, când o face, ne înțelegem foarte bine.

Căci, te asigur, să scapi definitiv de anxietate nu se poate și nici nu îți dorești! Anxietatea sau teama că ceva rău se va întâmpla nu e ceva ce poți șterge complet – e o reacție naturală a organismului la pericol, chiar dacă pericolul este doar imaginat.

Nu vrei să scapi de acest mecanism, căci te protejează, te ține în viață. Dar când devine excesivă / cronică, anxietatea este problematică, iar oamenii o simt ca pe un intrus care trebuie eliminat.

De fapt, tu nu vrei să scapi definitiv, ci vrei să nu mai fii controlat/ă de anxietate. Vrei să ai un nivel funcțional de anxietate – doar când e cazul + la intensități gestionabile.

Dacă ai ajuns să cauți pe Google „am scăpat definitiv de anxietate”, probabil că ești deja într-o stare de epuizare și saturație și nu mai ai răbdare. Vrei „ieșirea”. Nu mai ai energie pentru „strategii”, „tehnici”. E de înțeles! Dar vezi că tocmai această luptă constantă cu anxietatea, pentru a scăpa de ea, o amplifică!

Căutarea poate că reflectă și speranța că există o soluție simplă. Internetul e plin de promisiuni rapide („3 pași”, „metoda-minune X”, „suplimente minune”), iar dacă ar fi funcționat aceste promisiuni-minune, te asigur că ai fi aflat până acum – ar fi vuit toate posturile TV și tot internetul.

Soluții există. Și le găsești în psihoterapia individuală. Nu pe internet.

Nu te mai chinui singur/ă! Nu e nevoie de ani de psihoterapie! Chiar și după câteva ședințe, poți simți îmbunătățiri clare. Psihoterapeuții pentru asta au studiat minim 5-6 ani de zile și continuă să studieze – ca să ajute oamenii care se confruntă cu astfel de provocări. La fel cum și tu ești expert/ă în domeniul tău de activitate sau te pricepi foarte bine la diverse activități, psihoterapeuții sunt experți în modul în care funcționează mintea și cum o poți domoli când o ia pe cărări 😊  

În terapia individuală, ai un spațiu sigur în care înțelegi exact cum funcționezi TU – nu cum funcționează anxietatea în general, nu cum e pentru alții, ci cum s-a cronicizat la tine: ce o declanșează specific, ce povești o alimentează, ce pattern-uri de gândire sau acțiune o mențin.   

De asemenea, în terapia individuală, ți se pot explica anumite mecanisme în limbajul tău, nu în cel din manuale. În lucrul cu clienții, folosesc adesea metaforele pe care le aduc ei în ședință sau construiesc asocieri din domeniul lor de activitate, din hobby-urile lor, din lucrurile despre care vorbesc cu ușurință. Când o explicație rezonează în termenii tăi, nu mai e doar teorie, devine ceva ce poți folosi … și în momentul acela se simte: „ahaaa!”

De asemenea, există tehnici eficiente, cu ani de cercetare în spate, care funcționează. Dar o tehnică aplicată mecanic, fără să fie înțeleasă și fără să fie potrivită pentru persoana din fața ei, are efecte limitate. De aceea, terapia individuală, personalizată funcționează, iar sfaturile de pe internet nu sau nu prea.

În cele ce urmează, povestesc despre relația mea cu anxietatea și despre cum m-am împrietenit cu ea.

Anxietatea e prietena mea.       

Ne-am cunoscut acum foarte mult timp. Inițial, în contexte educaționale, iar apoi a început să apară și în relațiile mele.

La început, mă obosea și mă stresa. Îmi ocupa ore întregi. Uneori, zile întregi. Anticipam scenarii posibile, adesea negative, căutam soluții fără oprire.

Mă epuiza. Îmi crea o dispoziție proastă. Mă făcea să nu mănânc sau să mănânc prea mult. Alteori, mă făcea să fumez în exces.

Din cauza ei aveam rezultate mai slabe la examene, blocaje, lapsusuri de memorie.

Iar în relații, mă făcea să dau mai mult decât era cazul, să analizez excesiv reacțiile / acțiunile celorlalți și să depun un efort disproporționat.

Apoi, treptat, am început să înțeleg ceva important: nu era dușmanul meu, era o prietenă. Când apărea, venea cu indicii, cu semnale. Încerca să-mi spună ceva. Iar eu am început, la un moment dat, să o ascult.

În timp, am învățat să fac diferența între momentele în care anxietatea era realistă și cele în care venea cu o protecție exagerată.

De exemplu, înainte de un examen, când anxietatea mă vizita, dar era cam exagerată, îi spuneam: „Hey, am învățat suficient, nu e nevoie de o intensitate atât de mare. Șansele să pic examenul sunt mici, dar și dacă se întâmplă, nu este o tragedie”. Și ea pleca.

În relații, uneori, anxietatea îmi semnala: „Ceva nu e în regulă aici”. Și, de foarte multe ori, nu am ascultat-o și o respingeam, iar ea se încăpățâna să revină, mai puternică ca înainte. Și mai venea și cu manifestări somatice – gol în stomac, oboseală, bătăi ale inimii ciudate. Și îi spuneam: „Hey, exagerezi! Nu am de ce să fiu atât de anxioasă! Tu mă faci să am dubii, să exagerez, când nu ar trebui!”. Din păcate, am realizat târziu că avea mare dreptate.  

Așa, pas cu pas, am învățat că, deși uneori exagerează, intenția ei este să mă protejeze. Și când apărea, nu o mai respingeam automat sau nu mereu. Mă opream și mă întrebam dacă e ceva acolo ce trebuie procesat, reglat sau schimbat. Și bineînțeles că era! Că altfel nu m-ar mai fi vizitat. Am ascultat-o. Și am acționat! Și, în timp, ea a văzut că mă descurc singură și a început să aibă încredere în mine.   

Și, tocmai asta, prietenia mea cu ea, relația de colaborare cu ea, încrederea reciprocă, m-au ajutat să ajung într-un punct în care anxietatea este prezentă foarte rar, iar când e prezentă, e gestionabilă și situația o cere – chiar îmi prinde bine, mă ajută!

Este atât de liniște adesea, încât mă întreb: „Oare nu reprim ceva? Cum de sunt atât de calmă? Prea bine m-am descurcat în situația X!” Dar nu – diferența este că acum lucrurile sunt foarte diferite.

Anxietatea a devenit o prietenă bună care s-a mutat în alt oraș. Are viața ei, eu am viața mea. Suntem amândouă ocupate. Nu mai vorbim zilnic. Poate ne mai auzim la telefon uneori. Ca într-o relație matură, în care nu mai e nevoie de prezență constantă pentru a ști că legătura există.