S-au aliniat „planetele” spre această idee a răzbunării sau revanșei prin artă. Atunci când, de exemplu, scrii un roman sau o melodie despre o dezamăgire nu doar că îți transformi suferința prin artă, nu doar că te eliberezi cumva de suferință externalizând-o, ci îți poți și lua revanșa față de persoana care te-a făcut să suferi.
Citesc Arsuri la stomac după ce am văzut un documentar despre autoare, Nora Ephron, jurnalistă, scriitoare, scenaristă și realizatoare de filme. Și apoi am văzut, ascultat Shakira, Ozuna – Monotonía. Mi se pare că aceste două referințe au în comun arta ca modalitate de a exprima dezamăgirea, durerea, frustrarea, nedreptatea…Dar sunt mai mult de atât. Sunt povești despre reziliență. Un fel de „M-ai rănit, dar uite că am trecut peste asta”.
„Arsuri la stomac” este un roman autobiografic despre căsătoria și divorțul autoarei, Nora Ephron, de cel de-al doilea soț al ei. Ephron a scris apoi și scenariul pentru adaptarea filmului cu același nume lansat în 1986. În timp ce era însărcinată cu cel de-al doilea copil, Nora află că soțul ei s-a îndrăgostit de altcineva. Vestea o ia total prin surprindere.
Scrierea romanului a fost metoda ei de a face față, de a procesa tot ce s-a întâmplat prin autoironie, umor și sarcasm. Și, un mod de a-și lua revanșa, mai ales că tot ce scrie în roman s-a întâmplat, cu modificări de nume și de detalii pe ici pe colo.
(fragment din „Arsuri la Stomac”)
Deși Shakira spune în cea mai recentă melodie ….
„No fue culpa tuya / ni tampoco mía / fue culpa de la monotonía / nunca dije nada pero me dolía / yo sabía que esto pasaría” (Nu a fost vina ta, nici a mea, a fost vina monotoniei. Nu am spus niciodată nimic, dar m-a durut. Știam că asta se va întâmpla)
… ca și cum există, de fapt, un vinovat extern al relației – monotonia, totuși completează:
„De repente no eras el mismo/me dejaste por tu narcisismo / te olvidaste de lo que un día fuimos” […] „pero sí sé que di más que tú” (Dintr-o dată nu mai erai la fel. M-ai părăsit din cauza narcisismului tău. Ai uitat ce-a fost odată între noi” […] „Dar știu ca am oferit mai mult decât tine”)
E și acceptare, dar și blamare.
Poveștile pe care ni le spunem pot fi uneori mai importante decât adevărul obiectiv, la care poate că nu putem avea niciodată acces. Dacă povestea este una despre lecțiile învățate din greșelile din trecut și modul în care acele lecții ne-au ajutat să ne dezvoltăm, să evoluăm, mai contează adevărul?
Alina-Elena Orel 