Bunătatea este una dintre cele mai prețuite calități umane. Dar, ca orice virtute, poate deveni o povară, un defect, atunci când o trăim sau o manifestăm fără echilibru, fără discernământ. Bunătatea (a fi un om bun, a face bine, a ajuta) este o artă a echilibrului între compasiune, dăruire, generozitate și discernământ.
„Am un defect: sunt prea bun la suflet”
- Bunătatea ca naivitate. A fi bun nu înseamnă a fi mereu disponibil. Uneori, a spune „nu” este un act de grijă. E important să existe un echilibru între grija față de ceilalți și grija față de tine însuți. Atunci când lipsesc limitele personale, când te sacrifici pe tine, unele persoane te pot exploata, mai mult sau mai puțin conștient. Poți ajunge la epuizare fizică, emoțională sau la pierderi materiale.
- Bunătatea ca nevoie de validare. În spatele acestei forme de bunătate se află credințe precum: „Dacă ajut, o să fiu apreciat și acceptat”, „Am făcut ceva bun. Merit să fiu iubit!”. Asta poate crea dependență de aprobarea celorlalți și resentimente când nu ești apreciat. Riști să nu realizezi că ești valoros chiar și atunci când nu oferi tot timpul; valoarea ta ca om devine condiționată de serviciile pe care le faci pentru ceilalți. Dacă oferi des ajutorul fără să-ți fie cerut, fără ca ceilalți să fi avut nevoie, nu vei avea parte de recunoștință sau o vei primi, dar nu la nivelul dorit și așa vei suferi din cauză că „ești prea bun la suflet”.
- Bunătatea și frica de abandon. Ajuți, oferi și te sacrifici pentru a evita ca ceilalți să plece din viața ta. Nu pui limite, deși ți-ai dori, de teamă să nu fii respins sau abandonat. „Dacă sunt mereu bun, util și disponibil, oamenii mă vor iubi și nu mă vor părăsi”. Asta conduce la relații dezechilibrate (ajungi să fii folosit, să nu fii respectat), la resentimente și epuizare emoțională, precum și la pierderea autenticității (nu mai știi cine ești, nu te comporți în congruență cu ceea ce gândești și simți).
- Bunătatea spirituală. Uneori, în spatele defectului de a fi prea bun la suflet se află principiul religios „Iubește-ți aproapele ca pe tine însuți”. Dacă uiți de partea „ca pe tine însuți”, poți ajunge la auto-sacrificiu nesănătos, la un martiraj inutil. Din păcate, uneori, asta determină unele persoane religioase să accepte abuzuri fizice și emoționale. Nu uita că în biblie Iisus nu este un ideal de „bunătate fără limite”, ci combină iubirea cu dreptatea – vezi, de exemplu, alungarea negustorilor din Templul din Ierusalim.
- Bunătatea din superioritate. Dacă faci lucruri în locul altora pentru că îi crezi incapabili să se descurce singuri sau să facă la nivelul așteptat, riști să îi infantilizezi, să le furi ocaziile de a învăța ei pe cont propriu sau să îi faci dependenți de tine. Apoi, când toate acestea se întorc împotriva ta, ajungi la concluzia distorsionată: „Ce nerecunoscători sunt! Așa e când ești prea bun!”.
- Bunătatea ca sistem de protecție sau tranzacție. „Dacă sunt bun cu toată lumea, lumea va fi bună cu mine când voi avea nevoie”. Practic, folosim bunătatea ca o strategie pentru a ne crea un mediu sigur și previzibil. Riscurile? Oferi fără să ți se ceară și apoi devii frustrat sau rănit când ceilalți nu-ți răspund la fel. Ții scorul ajutoarelor oferite: „Eu am făcut atâtea pentru el, iar el nimic”, „Când eu am nevoie, nimeni nu mă ajută, nu e corect”.
„Sunt un om bun” – Bunătatea ca identitate
Ne definim ca fiind buni și simțim nevoia de coerență, congruență cu această imagine. Credința din spate sună cam așa: „Eu sunt un om bun, deci trebuie să ajut, altfel sunt egoist/ă, ipocrit/ă”.
Identitatea de „om bun” se poate construi și consolida din motivații diverse și se poate manifesta în forme diferite.
- Bunătatea și loialitatea. Bunătatea devine o trăsătură obligatorie, pentru a rămâne „loiali” figurii semnificative admirate / idealizate. Credințe timpurii:„Eu trebuie să ajut pe toată lumea, așa cum făcea X”. Riscuri: nu mai știm dacă bunătatea vine din alegerea personală sau din datoria față de modelul interiorizat; propriile nevoi și limite pot fi ignorate pentru a menține imaginea de „persoană bună”.
- Bunătatea și contra-identificarea. Atunci când bunătatea se construiește ca o opoziție față de părintele critic și dur / egoist / absent emoțional sau față de alte persoane care ne-au făcut rău (ex. bullying). Emoțiile negative față de anumite persoane din trecut sunt sublimate sub forma bunătății. Credințe timpurii neconștientizate: „Eu voi fi mereu blândă și înțelegătoare, spre deosebire de X”; „Eu voi fi mereu acolo pentru toată lumea”. Riscuri, când este în exces: epuizare, relații dezechilibrate, resentimente, auto-sacrificiu. E bine ca emoțiile timpurii (furie, tristețe) sa fie procesate, pentru a nu cădea în plasa „salvatorului”.
- Bunătatea din empatie. Capacitatea, înnăscută și consolidată de mediu, de a fi empatic, de a te putea pune în papucii altora. De exemplu, ajutăm un prieten aflat în dificultate pentru că înțelegem prin ce trece și îi dorim binele. Aici nu vorbim de sindromul salvatorului sau de milă, ci de compasiune, grijă empatică. Totuși, chiar și compasiunea are nevoie de limite sănătoase – nu poți turna dintr-un vas gol.
- Identificarea proiectivă. Am trecut printr-o perioadă de lipsuri fizice/ emoționale și, văzând pe cineva cu dificultăți, simțim aproape fizic durerea lui/ei (milă). Ajutăm pentru că vedem în el/ea propria noastră poveste, durere sau frică, nu pentru că răspundem obiectiv la nevoia lui/ei. Riscuri: nu mai distingem nevoile reale ale persoanei de nevoile noastre neîmplinite, iar ajutorul devine mai mult despre noi; se poate ajunge ușor la o relație dezechilibrată salvator-victimă.
Bunătatea – valoare universală
Aici, aș face referire la două seturi de valori personale universale, așa cum sunt definite de psihologul Shalom H. Schwartz*:
- Bunăvoința. Scopul – păstrarea și îmbunătățirea bunăstării celor cu care o persoană se află frecvent în contact personal. Derivă din nevoia fundamentală de funcționare armonioasă a grupului și din nevoia organică de afiliere. Valorile benevolenței / bunăvoinței pun accentul pe preocuparea voluntară pentru bunăstarea celorlalți. Exemple: a fi de ajutor, onest, iertător, responsabil, loial; prietenie adevărată, iubire matură; sentimentul de apartenență, sensul vieții, viață spirituală. Bunăvoința are o bază motivațională interiorizată, nu vine din conformism (care încurajează cooperarea pentru a evita consecințele negative asupra sinelui).
- Universalismul. Scop definitoriu: înțelegerea, aprecierea, toleranța și protejarea bunăstării tuturor oamenilor și a naturii. E o bunăvoință extinsă. Universalismul combină două subtipuri de preocupări: una pentru bunăstarea celor din societatea și lumea mai largă, și alta pentru natură. Exemple: minte deschisă, justiție socială, egalitate, o lume în pace, o lume plină de frumusețe, unitate cu natura, înțelepciune, protejarea mediului; armonie interioară, viață spirituală.
Bunătatea bună vs ne-bună
Putem vorbi de o bunătate bună și de una „ne-bună”. Nu vorbesc despre o nebunie clinică, ci despre o pierdere a contactului cu propriile nevoi și limite. Persoana „prea bună” crede că valoarea ei depinde de cât dăruiește. Ajunge să ignore semnele de epuizare, abuz sau nedreptate, crezând că „a fi bună” înseamnă a suporta totul. Această formă de bunătate devine, paradoxal, o formă de autoagresiune. Bunătatea ne-bună îți poate afecta sănătatea mintală și fizică – poate duce la epuizare, depresie, anxietate intensă, atacuri de panică, diverse somatizări (afecțiuni și boli fizice pe fond de stres). Bunătatea sănătoasă înseamnă a ști când să te oprești, când să spui nu, când să te îngrijești și pe tine.
* Schwartz, S. H. (2012). An Overview of the Schwartz Theory of Basic Values. Online Readings in Psychology and Culture, 2(1). https://doi.org/10.9707/2307-0919.1116
Alina-Elena Orel 