Ce pot face să nu mai sufăr?

Când clienții din terapie îmi spun „Nu mai vreau să sufăr” / „Ce pot face să nu mai sufăr?” le reamintesc, în primul rând, că nimic nu este permanent. La un moment dat, emoțiile și sentimentele se estompează – parțial sau complet, temporar sau definitiv – fie prin uzare, fie prin ignorare, fie prin acceptare.

Acceptarea, în acest context, este disponibilitatea de a simți anumite stări neplăcute. Soluția nu este să scapi imediat de suferință, să o arunci sub preș, să o îngropi.

Acceptarea este diferită de toleranță și de resemnare. A accepta înseamnă:

• A lua lucrurile în totalitatea lor așa cum sunt, în momentul prezent, fără a te feri de ele. Nu e despre a nega, reprima, justifica. Este ceea ce este.
• A adopta o atitudine blânda și iubitoare față de tine însuți, față de istoria ta, de programările existente în mintea ta, ca și când ai ține în mână un obiect fragil și l-ai contempla îndeaproape cu obiectivitate.
• A observa faptul că în tine încap toate experiențele, le fel cum pe cer încape orice nor, iar în ocean orice val. Suferința este o mică parte din viața ta, nu întreaga ta viață.

Suferința, deși cu toții am prefera să nu existe, poate avea un sens profund:

• Ne obligă adesea să ne confruntăm cu întrebări esențiale despre cine suntem, despre valorile noastre fundamentale. Ne dezvăluie ceea ce contează cu adevărat pentru noi, fie că este vorba despre relații, aspirații personale sau principii de viață.
• Poate fi o sursă importantă de învățare. Experiențele dificile ne oferă ocazia să dezvoltăm calități precum reziliența, compasiunea și empatia. Ne obligă să privim viața din perspective noi și să găsim forța interioară de a merge mai departe. Uneori, suferința devine o oglindă care reflectă limitele noastre și, totodată, potențialul nostru de creștere.
• Poate fi un preț al vulnerabilității și al deschiderii emoționale. A iubi, a ne conecta cu alți oameni și a trăi autentic presupune un anumit grad de risc – de pierdere, dezamăgire sau respingere. Cu toate acestea, acceptăm această posibilitate, pentru că știm că doar prin deschidere putem avea parte de relații autentice și semnificative. Astfel, suferința devine un preț necesar pentru ceea ce face viața bogată și plină de sens.

Depășirea suferinței poate fi un chin și se poate accepta radical asta. Vindecarea înseamnă să plângi, să-ți fie frică, să ai anxietate, să fii la pământ temporar și apoi să te ridici. Depășirea suferinței nu este un proces liniar – pot exista fluctuații de mai bine, mai rău, foarte bine, foarte rău.

Mai propun și o schimbare de perspectivă – „Nu mai vreau să sufăr” poate deveni „Vreau să mă vindec”, „Fac ce e bine pentru mine zi de zi, în ciuda suferinței”. Când știi că ești pe drumul cel bun, că faci ce este indicat să faci pentru a depăși suferința, chiar dacă nu vezi imediat rezultatele, faci 3 pași înainte, 2 înapoi, 1 înainte….dar înaintezi! Iar la un moment dat prinzi viteză și punctul de plecare nu se mai vede la orizont.