Dezvoltarea Personală – Capcanele în care putem cădea

Uneori, prea multă dezvoltare personală strică. Și o zic în anumite sensuri! Nu sunt contra dezvoltării, din contră! O spun în sensul în care unii transmit informații eronate, insuficient nuanțate sau în sensul în care anumite concepte sunt înțelese greșit sau rigid.

Capcanele în care putem cădea:

Când dezvoltarea personală se transformă în evitare experiențială 

Să presupunem că într-o zi ești trist(ă).

Poți recunoaște, accepta că ești trist(ă). Poate plângi puțin. Poate vorbești cu cineva. Te liniștești într-un final și apoi viața își urmează cursul normal.

Sau poți demara un proces luuung. Cu gânduri precum: „Nu trebuie să mă plâng! Nu trebuie să intru în postura victimei!”, „Asta e, o să fiu puternic(ă) și o să merg mai departe!”. Apoi încerci să îți distragi atenția cu tot felul de activități pentru a depăși sentimentul de tristețe.

Crezi că ești de puternic(ă), dar nu realizezi că nu-ți trăiești tristețea, ci o eviți, o reprimi. Și tocmai această evitare îți exacerbează sau lungește starea de tristețe sau o transformă în alte „lucruri” mai grave.

Când dezvoltarea personală te face să dai rateuri la capitolul „Empatie”

După ce schimbi unele lucruri la tine, după ce depășești anumite obstacole, există riscul să dai uneori rateuri la capitolul Empatie. Uneori, poate fi mai dificil să empatizezi cu o persoană care trece printr-un obstacol similar cu unul pe care tu l-ai depășit cu succes. Experiența combinată a „Nu-mi amintesc cât de greu a fost” + „Știu că am depășit momentul” creează percepția că evenimentul poate fi ușor depășit, reducându-se empatia față de cei care se confruntă cu un eveniment similar. Sau, cum se mai spune – Ți se urcă la cap / Începi să te crezi superior celorlalți.

Când confunzi dezvoltarea personală cu transformarea într-un robot

Pe un grup de Facebook, cineva cerea sugestii despre cum să își facă prieteni. Multe comentarii erau în direcția: ar trebui să faci terapie, ca să te obișnuiești cu singurătatea. De unde până unde, a fi sociabil și a-ți dori să ai prieteni a devenit o problemă? Suntem ființe sociabile. E sănătos să avem prieteni!

Sau unii cred că o persoană dezvoltată personal, citită, umblată pe la cursuri și terapie, ar trebui să se transforme într-un robot: să nu fie rănită niciodată, să nu fie tristă niciodată, să nu se enerveze niciodată, să nu greșească niciodată ș.a.m.d.

Nu ne putem vindeca de omenie! E sănătos să avem emoții negative! Atunci când te confrunți cu dificultăți, când te afli în anumite situații complexe, e normal să fii stresat, iritat, frustrat, trist, speriat ș.a.m.d. Emoțiile negative au și ele rolul lor, pot fi funcționale, ne pot ajuta să găsim soluții, să ne protejăm, să învățăm, să ne schimbăm în bine. Desigur, extremele nu sunt de dorit – „durerea este inevitabilă, suferința este opțională”.

Când confunzi dezvoltarea personală cu a-ți stabili obiective nerealiste

Pornind de la mantre precum „Dacă vrei, poți” sau „Renunțarea nu este o soluție!” se ajunge la eșec, la pierderi de timp, energie și bani, chiar relații. Uneori, pe fondul altor lucruri, la depresie.

Este important ca aspirațiile noastre să fie realiste, pentru a nu suferi inutil. De exemplu, oricât vei încerca să devii un bun programator, nu vei reuși dacă nu ai un anumit nivel de inteligență logico-matematică; nu zic că nu vei reuși într-un final, dacă ții neapărat, dar nu vei performa.

Sfaturile care merg pe ideea de a nu renunța niciodată la visele tale, la obiectivele tale merită interpretate cu ceva mai multă flexibilitate. Fiind prea concentrați pe a nu renunța, s-ar putea să ignorăm faptul că ceea ce facem nu ne va aduce rezultatul dorit, din motive ce țin de noi sau de factori externi. Sau poate că visul / obiectivul merită regândit, reformulat. De exemplu, dacă îți dorești să fii miliardar, nu înseamnă că nu vei reuși, dar la un moment dat poți realiza că nu îți iese sau că nu merită sacrificiul și că poți fi fericit cu mult mai puțin.

Când dezvoltarea personală se transformă într-o vânătoare de traume

Analizarea trecutului este până la un punct utilă, în sensul că poți rescrie o variantă mai flexibilă a propriei povești de viață, de exemplu. Și asta te-ar putea ajuta să scapi de anumite lucruri, precum tipare disfuncționale, ambivalențe. Însă, analizarea exagerată a trecutului, vânătoarea de traume, nu este eficientă și poate fi chiar foarte dăunătoare. Mai multe despre asta, aici.