A te rătăci înainte de a te (re)găsi este o temă comună în creșterea personală și în auto-cunoaștere. Poate fi dezorientant și chiar terifiant să nu știi pe unde mergi, încotro te-ndrepți sau cine (mai) ești. Dar, prin acest proces de a ne pierde, s-ar putea să descoperim că învățăm mai multe despre noi-înșine și despre ceea ce avem nevoie în viață.
Nu cumva, mare parte din dezvoltarea noastră personală se rezumă la a deveni, de fapt, ceea ce suntem? Modelele culturale, diversele persoane cu care interacționăm, diversele experiențe prin care trecem, educația și auto-educația, ne formează, dar ne și deformează. La un moment dat, trebuie să ne „scuturăm” de „arme”, „scuturi”, „haine”, „machiaj” pentru a ajunge la esența noastră.
Așadar, poate că e bine să ne rătăcim în acest drum spre noi înșine, spre mai bine.
În serialul S.F. Voyager (Star Trek), echipajul de pe nava spațială, trecând printr-o gaură de vierme, s-a trezit la zeci de mii de ani lumină distanță de casă. Să ajungă înapoi acasă, pe Pământ, le-ar fi luat 75 de ani. Ar fi ajuns mult mai repede, printre altele, dacă nu s-ar fi abătut de la drum analizând anomalii în spațiu, luând contact cu specii noi. Sau dacă și-ar fi încălcat principiile etice. În același timp, abaterea i-a ajutat să inoveze, să exploreze noi teritorii din spațiu, să cunoască noi specii și culturi, noi lumi, să se cunoască mai bine pe ei înșiși și să lege prietenii profunde. Și, într-un final, să găsească scurtături în lungul drum spre casă.
Rătăcirile, din contra, deși ne ocupă mai mult timp și energie, ne pot ajuta să scurtăm mult drumul. Culmea! Și uneori, chiar ne pot ajuta să ajungem la destinația bună pentru noi, diferită de cea oferită de drumul drept! Retrospectiv, vezi lucrurile altfel; realizezi că abaterile au fost oportunități. Însă, în momentul în care te rătăcești, te îngrijorezi sau suferi din cauza asta.
Și-acum mă gândesc la acea carte celebră scrisă de Paulo Coelho, „Alchimistul”, în care personajul visează o comoară și pornește într-o călătorie inițiatică pentru a afla, într-un final, că acea comoară era îngropată chiar în locul în care o visase. Se reîntoarce de unde a plecat, dar de-abia atunci poate aprecia, la adevărata valoare, ce avea la îndemână.
Există, așadar, mai multe feluri de rătăciri. Și mai multe moduri prin care ne putem găsi drumul spre sine.
Nu știu cât durează aceste deveniri ale noastre, oricare ar fi ele. Unele, poate, chiar toată viața trebuie re-cartografiate! Dar nu-mi mai este frică să mă rătăcesc.
P.S. Și dincolo de călătorii, mai drepte sau mai sinuoase, dincolo de destinații, e foarte important, poate uneori cel mai important, să ai un ghid bun sau un bun tovarăș de drum.
Alina-Elena Orel 