Fotografia de mai jos e făcută la vulcanii noroși cu un aparat foto analog, pe film. Când mă gândesc la acea vizită îmi vine în minte această imagine, dar ea nu reprezintă realitatea completă.
Poza nu este photoshopată. Filmul foto era expirat și a ieșit așa, cu acele culori suprasaturate.
La fel pot fi și multe dintre amintirile noastre; poate unele „suprasaturate”, poate altele „subsaturate”. În funcție de „lentila” cu care le-am encodat, în funcție de „filmele” pe care ni le-am spus sau în care ne-am trezit „actori” la acel moment sau ulterior.
Așadar, amintirile nu sunt neapărat adevărul obiectiv, complet. Pot fi îmbrăcate cu impresiile noastre subiective.
Totuși, nu toate amintirile sunt distorsionate sau distorsionate într-o manieră semnificativă. Să nu intrăm în cealaltă extremă în care negăm ceva ce s-a întâmplat. La fel cum e această poză… Toate elementele din poză există sau au existat. Și culorile existau, mult mai subtile, doar că au ieșit exagerate la developare.
„Nuanțele” în care ne amintim un eveniment, un loc, o persoană spun ceva despre noi? Cred că spun, dar interpretările sunt subiective și ele, le putem distorsiona în funcție de dispoziția prezentă sau de povestea care ne-ar servi mai mult. La fel și dacă interpretarea este realizată de altcineva; se poate cădea ușor în capcana propriei teorii, incongruente cu realitatea.
În cazul acestei fotografii, instrumentele folosite (aparat și film foto vechi) te-ar putea duce cu gândul la ideea de romantism, la nevoia de a fi special. Aprecierea culorilor puternice te-ar putea duce cu gândul la preferința pentru neobișnuit, originalitate. Sau te-ar putea duce cu gândul la optimism. Ori la singurătate. Sau, de ce nu, la senzații tari, la stări extreme. Dar oare toate acestea descriu acurat autoarea fotografiei?
Putem fi ușor păcăliți de noi înșine sau de alții atunci când ne bazăm pe „dovezi” atât de subiective și de interpretabile. Ni se poate părea că descrierile sunt precise. Însă, la fel cum e cazul cu horoscopul sau cu cititul în cafea, și citirea în lucrări artistice este generală și suficient de vagă pentru a se aplica aproape tuturor.
În 1948, psihologul Bertram Forer le-a dat studenților săi un test de personalitate. El a susținut că fiecare chestionar va fi analizat și apoi returnat acestora alături de o evaluare individuală a personalității. În loc să evalueze fiecare test și să ofere feedback individual, acesta le-a dat tuturor studenților același paragraf de text, cu afirmații generale precum „ai mare nevoie ca alți oameni să te placă și să te admire”, „ți se pare neînțelept să fii prea sincer când te destăinui celorlalți” sau „ai tendința de a fi critic cu tine însuți”.
Studenții au fost rugați să evalueze precizia feedback-ului primit pe o scară de la 0 la 5, cinci fiind cel mai precis. Nota medie a fost 4,26!!! Până în prezent, astfel de experimente continuă să obțină scoruri impresionante de „precizie”.
Efectul Forer, numit și Efectul Barnum, este o prejudecată cognitivă ce apare atunci când indivizii cred că descrierile și declarațiile generice ale personalității se aplică lor în mod special. În realitate, descrierea este vagă, generală și se poate aplica aproape tuturor.
Alina-Elena Orel 