Răscolirea trecutului – utilă sau dăunătoare?

Răscolirea trecutului – utilă sau dăunătoare? Răspunsul scurt și la obiect: depinde. 🙂 Dar știu că n-ai deschis acest articol pentru atât. 🙂 Hai să analizăm această dilemă dintr-o perspectivă mai puțin evidentă sau mai puțin popularizată.

Analizarea copilăriei este până la un punct utilă, în sensul că putem rescrie o variantă mai flexibilă a propriei povești de viață, putem atribui un sens celor întâmplate, deoarece în prezent, la maturitate, avem resursele necesare pentru a face asta. Însă, analizarea exagerată a trecutului se poate dovedi ineficientă sau chiar dăunătoare. 

În terapie, există situații în care este important să se vorbească despre copilăria clientului, dar nu orice problemă de viață, practică sau emoțională, cu care ne confruntăm la maturitate este generată de traume din copilărie.

Mișcarea „copilul interior” ne spune că traumele din copilărie, și nu deciziile greșite sau defectele de caracter, ne provoacă problemele pe care le avem ca adulți. De asemenea, această mișcare, inspirată din psihanaliză, ne spune că nu ne putem reveni decât dacă îndrăznim să înfruntăm acele traume timpurii. Unele studii confirmă acest lucru, dar nu multe, sublinia Seligman în „Fericirea Autentica”.

„Specialiștii” în diverse pseudoștiințe, dar și unii psihologi și psihoterapeuți, nu au o gândire științifică formată, nu sunt la curent cu cele mai recente cercetări sau nu sunt deschiși către noile dovezi. Dirijează clienții către modul în care au fost crescuți și către găsirea unor traume în copilăria lor, deși nu este cazul.

După cum bine spunea Seligman, dezvoltarea geneticii, ne pune în situația, inconfortabilă pentru unii, de a respinge dogma „copilului interior traumatizat” și de a abandona victimizarea. Cercetările științifice pe gemeni mono și dizigoți, crescuți împreună vs. separat și studiile pe copii adoptați, arată, fără echivoc, impactul geneticii asupra personalității noastre și implicit asupra vieții noastre, și diminuează din influența mediului.

Nu ambientul din copilărie, ci genetica, sunt mai degrabă responsabile pentru viața de adult. Dacă vreți să vă învinovățit părinții pentru problemele pe care le aveți la maturitate, sunteți îndreptățiți, mai degrabă, să dați vina pe genele pe care vi le -au transmis și nu pe felul în care s-au purtat cu dvs. Contrar opiniei comune, nu suntem prizonierii propriului trecut, spunea Seligman, în „Ce putem și ce nu putem schimba”.

Când vine vorba de problemele de viață practice și emoționale la maturitate, supra-analizarea cauzelor acestora ne îndepărtează de rezolvarea efectivă sau întârzie inutil rezolvarea. Uneori, ne concentrăm prea mult pe „înțelegerea” problemei.

Să ne imaginăm că o persoană – să îi spunem doamna Grey – are o relație de cuplu disfuncțională și parte din problemă este faptul că nu știe să impună limite și nu știe cum să comunice ceea ce își dorește.

Aceasta află de la televizor, din reviste sau de pe Internet că pentru a rezolva problema din prezent trebuie să își analizeze copilăria. Consideră că în acest mod își va înțelege reacțiile emoționale și comportamentale actuale și astfel va rezolva pe jumătate problema.

Analizarea trecutului implică multă subiectivitate și multe distorsiuni. Amintirile noastre nu sunt niște copii fidele ale întâmplărilor. Studiile arată că nu putem avea o încredere mare în veridicitatea și exactitatea memoriei noastre auto-biografice. E ca în jocul „telefonul fără fir”. De câte ori repetăm o poveste, apar noi distorsiuni, ajungând uneori să credem într-o versiune a poveștii foarte diferită de prima versiune. În plus, memoria noastră este afectată de dispoziția din prezent; dacă avem o dispoziție emoțională negativă, vom avea tendința de a extrage din memorie amintiri neplăcute și invers.

Chiar și psihanaliștii, renumiți pentru răscolirea trecutului pe canapea, știau că amintirile pacienților aveau doar rol interpretativ (identificarea tendințelor de a reacționa la anumite situații, mecanismele de apărare) și integrant (o poveste a vieții mai tolerantă, mai flexibilă; atribuirea unui sens), nu de adevăr. Deoarece, așa cum spunea psihanalistul Jacques Lacan:

„Adevărul în analiză nu are nicio legătură cu faptul istoric. Adevărul nu are nicio legătură cu „ceea ce s-a întâmplat cu adevărat”. Adevărul în analiză este o interpretare care funcționează ca o cauză, una pe care consecințele sale o schimbă.”

Așadar, analizarea trecutului este până la un punct utilă, în sensul că poți rescrie o variantă mai flexibilă a propriei povești de viață, de exemplu. Însă, analizarea exagerată a trecutului nu este eficientă.

În cazul doamnei Grey, problema trebuie analizată preponderent în prezent. Astfel, nu este atât de important ce anume a condus la lipsa asertivității, cât este important cum se poate rezolva asta. Pentru că este o problemă stringentă acum. Dacă s-ar amâna rezolvarea efectivă, asta ar putea conduce la distres suplimentar inutil.

Așadar, doamna Grey ar putea afla în terapie ce credințe, ce emoții, ce comportamente sau evenimente externe actuale stau în calea unei comunicări asertive; care sunt punctele forte ale acesteia și cum pot fi potențate pentru a sprijini învățarea asertivității; și desigur -foarte important- sprijinirea unor acțiuni care să conducă la demontarea credințelor iraționale și învățarea asertivității (exerciții, jocuri de rol, expunere treptată).

După cum sugera și Robert D. Zettle, poate că nu vom afla niciodată cauza adevărată a unei tulburări; astfel ca nu ne rămâne decât să acceptăm incertitudinea și să acționăm oricum.

Dacă se recurge prea mult la psihanalizarea copilăriei, este posibil să intri într-un univers haotic, încâlcit, din care este foarte greu să mai ieși. Este posibil că dna Grey să identifice probleme inexistente, amintiri false. Ce rost are să răscolești după probleme nesemnalate, când ai o problemă actuală asupra căreia trebuie să te concentrezi?

Când conținuturi din trecut apar, o terapie eficientă presupune a învăța clientul cum să conțină și să păstreze sentimente dificile sau incomode asociate cu trecutul și să diferențieze între persoana care a fost atunci și persoana care este acum, nu dirijarea clientului spre statutul de victimă care dă vina pe „copilărie” pentru absolut tot ce i se întâmplă în prezent.

„Cei mai buni ani din viaţa ta sunt cei în care hotărăşti că problemele tale sunt ale tale. Când înţelegi că nici mama, nici ecologia, nici preşedintele nu e răspunzător, îţi dai seama că tu îţi controlezi destinul.” – Albert Ellis

Clienta noastră imaginară, dna Grey, ar putea înțelege că ceea ce s-a întâmplat în trecut nu trebuie să o definească. Ceea ce o definește este sensul pe care aceasta alege să-l atribuie trecutului și viziunea pentru viitorul pe care vrea să și-l modeleze.

Multe persoane se opresc la insight, adică la conștientizare, la acel moment „Aha!”. Uită de aspectul cel mai important: a acționa pentru a rezolva efectiv problema.

Insightul este foarte util, dar dacă nu corectăm tiparele disfuncționale de gândire și de comportament și, mai ales, dacă nu consolidăm eforturile de a face lucrurile diferit, putem rămâne „blocați”.

 Știi ce faci și de ce o faci. Și știi ce trebuie să faci ca să schimbi situația sau ca să te schimbi. Dar nu poți să te mobilizezi să o faci sau te blochezi pe parcurs.

Aici este punctul critic pe care trebuie să îl depășească mulți oameni, fie că sunt sau nu în terapie. Nu mulți terapeuți știu cum să ajute clientul să depășească acest blocaj. Clientul ajunge să meargă poate chiar ani de zile la terapie, doar ca „să se plângă” de copilăria nefericită, de problemele actuale și să fie ascultat, validat de cineva, obținând pe alocuri și insight-uri, dar nimic nu se schimbă în viața lui. Ceea ce la un moment dat ajunge să fie frustrant.

Așadar, a vorbi despre problemă este util până la un punct. Terapia prin vorbire se completează apoi cu tehnici, intervenții practice, acțiuni concrete pe care persoana aflată în terapie le face pentru a genera schimbarea.