„Fă ce zice popa, nu ce face popa!” – Ce înseamnă? Să urmăm sfaturile unei persoane avizate într-un domeniu, chiar dacă acea persoană nu practică ceea ce predică.
Câteva exemple…
- Să urmăm povețele preotului, chiar dacă el nu face ceea ce ne recomandă.
- Să renunțăm la țigări la îndemnul medicului fumător.
- Să ne încredem în sfaturile legate de slăbit oferite de nutriționistul nostru obez.
- Să lucrăm la dependența de Internet care ne afectează viața, conform indicațiilor date de psihologul nostru care stă toată ziua pe Facebook.
- Să urmăm indicațiile dintr-un curs despre depășirea monotoniei în cuplu, susținut de un psihoterapeut care n-a avut nicio relație mai lungă de 1-2 ani.
- „Copile, stai prea mult în fața calculatorului!”, spune mama care butonează non-stop telefonul mobil.
Este adevărat că sfaturile de specialitate rămân valabile chiar dacă persoana care ni le comunică nu le respectă la rândul ei.
Dar, scopul comunicării unei recomandări este doar acela de a transmite o informație? Atât?
Uităm adevăratul scop al comunicării în astfel de cazuri – acela de a persuada persoana să realizeze o anumită acțiune.
De exemplu, eu pot înțelege la nivel rațional că este adevărat ceea ce îmi spune medicul despre consecințele negative ale fumatului, însă subconștientul meu gândește astfel: „Dacă medicul nu s-a lăsat de fumat, înseamnă că efectele nu sunt chiar atât de grave” sau „Dacă medicul nu a reușit, ce șanse am eu?”.
Și…după cum ne demonstrează numeroase studii, mare parte din ceea ce facem este dictat de procese inconștiente.
Oamenii sunt atrași și influențați în mod semnificativ de poveștile de viață ale celor care au depășit un anumit obstacol. Aceste persoane și-au câștigat credibilitatea și sunt considerate modele de urmat. „Faptele vorbesc mult mai mult despre noi decât vorbele.”
Înainte de a-i învăța pe alții cum să-și depășească o slăbiciune, ar fi ideal să o rezolvăm noi pe a noastră.
Pentru a exemplifica această afirmație, iată o poveste pe care psihoterapeutul și scriitorul Nathaniel Branden o spunea studenților săi la psihoterapie:
În India, atunci când o familie întâmpină o problemă, nu prea are posibilitatea să consulte un psihoterapeut (nici nu cred că există foarte mulți), ci apelează la un guru local. În orice sătuc există un înțelept care a ajutat familia respectivă de-a lungul timpului.
La un moment dat, mama şi tata au venit la el, împreună cu fiul lor în vârstă de nouă ani, şi i-au spus:
„Maestre, băiatul nostru este un copil minunat, iar noi îl iubim foarte mult. Dar are o problemă teribilă, şi anume o slăbiciune pentru dulciuri, care i-a afectat dantura şi sănătatea. Am vorbit cu el, l-am certat, l-am pedepsit – nimic nu a mers. Consumă în continuare cantități mari de dulciuri. Ne poți ajuta?”
Spre surprinderea tatălui, guru a răspuns: „Plecaţi şi reveniți peste două săptămâni.”
Nu îndrăzneau să-l contrazică, aşa că s-au supus. Peste două săptămâni au revenit, iar guru a spus: „Bun, acum să-i dăm drumul.”
Tatăl l-a întrebat: „As vrea să-mi spui de ce ne-ai zis să venim peste două săptămâni. Nu ai mai făcut niciodată aşa.”
lar guru i-a răspuns: ,Am avut nevoie de cele două săptămâni deoarece eu însumi aveam o slăbiciune pentru dulciuri. Până când nu mi-am rezolvat această problemă, nu mă puteam ocupa de fiul tău.
Cred că mai și trebuie să practici ceea ce predici pentru a-i motiva, inspira pe ceilalți. Nu zic că trebuie să fii perfect, că nu ai voie să fii uman; însă, când în mod obișnuit nu faci ceea ce spui altora să facă, nu ești credibil în fața lor ori chiar dai dovadă de ipocrizie sau de lipsă de integritate.
Alina-Elena Orel 