Aristotel a susținut că virtutea este, de fapt, o medie între două excese. Virtutea se plasează undeva la mijlocul continuumului ale cărui extreme sunt absența și prezența excesivă a calității.
Să luăm două exemple de virtuți: curajul și bunătatea.
Potrivit lui Aristotel, curajul este definit în termeni de sensibilitate la frică.
Dacă suntem prea sensibili la frică, vom fi lași.
Și dacă nu suntem suficient de sensibili pentru a ne teme, vom fi nesăbuiți.
A avea curaj înseamnă, astfel, a avea gradul de sensibilitate optim la frică.
Prin urmare, curajul este media dintre viciul lașității și viciul nesăbuinței.
Urmând același model, bunătatea poate fi definită prin raportare la sensibilitatea la nevoile altora.
Dacă nu suntem suficient de sensibili la nevoile altora, suntem egoiști.
Dacă suntem prea sensibili la nevoile altora și îi ajutăm întotdeauna, ne folosim în exces bunătatea, ne sacrificăm pe noi înșine.
Bunătatea sănătoasă, echilibrată este cea în care îi ajutăm pe ceilalți, fără să uităm să avem grijă de noi înșine. Dacă nu ai grijă de ține însuți, nu poți deveni o resursă utilă pentru ceilalți.
Extremele nu sunt niciodată bune. Nici cele pozitive, nici cele negative.
A fi conștiincios este în sine un lucru bun; nu și a fi leneș sau perfecționist. A lenevi din când în când nu este greșit; a fi leneș sau hiperactiv tot timpul nu este însă productiv. Empatia este funcțională, adaptativă; extremele – alexitimia și trauma vicariantă – nu sunt.
Alina-Elena Orel 