Răspunsurile potrivite au nevoie de întrebările potrivite. Psihoterapeutul Carl Rogers a realizat la un moment dat că întrebarea „Cum pot trata, îngriji sau schimba această persoană?” generează răspunsuri, acțiuni și efecte mai puțin eficiente față de „Cum pot oferi o relație pe care această persoană o poate folosi pentru propria creștere personală?”
Conștientizez acum importanța acestei schimbări de perspectivă. Când un prieten îmi povestea despre un eveniment nefericit, un obstacol, primul impuls era de a veni cu o soluție; acum realizez că de multe ori celălalt vrea doar să fie ascultat, înțeles, fără judecăți și evaluări, fie ele pozitive sau negative.
Ideea centrală transmisă de Carl Rogers, este că în relațiile interpersonale de diferite tipuri poți iniția schimbarea în celălalt, dacă ești autentic cu el, dacă îl accepți și îl placi așa cum este, dacă dai dovadă de empatie, sensibilitate și înțelegere. Setezi astfel condițiile necesare pentru că celălalt să se simtă liber, să fie deschis și sincer în loc să își confecționeze măști, să devină mai realist în privința propriei persoane, să se aprecieze mai mult, să capete încredere în el însuși în loc să se judece aspru, să se accepte pe sine însuși, văzând că tu îl accepți necondiționat.
Atitudinile de acceptare și democrație facilitează dezvoltarea unui copil; participarea personală activă, a vedea pacientul, nu cazul/diagnosticul, duce la îmbunătățiri ale sănătății pacienților; să îți pese de client, într-o manieră non-posesivă, fără condiții, fără evaluări, să înțelegi ce este semnificativ pentru client, să îi înțelegi sentimentele, să îl respecți, facilitează schimbarea în psihoterapie; predarea non-directivă, încurajând studenții să vorbească din proprie experiență, să gândească independent și creativ, să experimenteze, setând condițiile necesare pentru că grupul să devină unul interactiv, coeziv, stimulează învățarea profundă.
Rogers subliniază că o persoană nu este un produs final, o cantitate fixă de trăsături, este rezultatul unei continue transformări, o continuă constelație de potențialități în schimbare, de aceea își și intitulează cartea „A deveni o persoană” („On becoming a person”) și nu „A fi o persoană”. Procesul continuu de devenire este determinat atât de atitudinea ta asupra propriei persoane, cât și de atitudinea celorlalți asupra ta.
Rogers crede că în spatele situației problematice despre care se plânge persoana se află o căutare centrală: Cine sunt eu, cu adevărat? Cum pot lua legătura cu acest sine real, care stă la bază întregului meu comportament de suprafață? Cum pot deveni Eu? Care este scopul meu în viață? Răspunsul la aceste întrebări se dezvăluie după ce scapi de imaginea a ceea ce ar trebui să fii, ceea ce se așteaptă ceilalți să fii, când ești mai deschis la ideea că ești un proces, în continuă schimbare, nu un produs finit, când ai curajul de a nu te mai ascunde de tine însuți și de ceilalți, când te accepți și îi accepți pe ceilalți, când apreciezi „naiv” plăcerile de bază și simplitățile vieții.
Carl Rogers a dezvoltat și practicat terapia non-directivă sau terapia centrată pe persoană, în care clientul căuta o relație de ajutor în mod voluntar și hotăra el însuși direcția propriei sale schimbări. În terapia centrată pe persoană rolul psihoterapeutului nu era de a da sfaturi clare clientului, ci de a seta un cadru sigur și liber în care clientul abandona masca și devenea mai tolerant, mai deschis fată de propria complexitate, fată de schimbare și începea un proces de căutare a propriei identități.
Cred că în psihoterapie teoria lui Rogers (acceptarea necondiționată, autenticitatea, congruența, empatia) este ca o fundație solidă, fără de care construcția nu ar rezista la primul cutremur sau ca amorsa fără de care vopseaua nu ar adera bine pe perete. Înainte de a aplica diferite tehnici și exerciții, ar fi ideal să construiești o astfel de relație.
Profesoara mea preferată ne-a recomandat această carte și în timp ce o citeam am înțeles de ce îmi place de ea, de ce mă simt confortabil, liberă, apreciată, înțeleasă la cursurile și seminarele ei, de ce depun cel mai mic efort pentru a învăța la materiile ei și totuși rămân cu atât de multe informații. Un prețios exercițiu de învățare experiențială. Mulțumesc!
Alina-Elena Orel 