Când viața nu mai are sens…

Când viața nu mai are sens, când totul pare a fi în zadar, pare că ne naștem, trăim și murim și nimic nu mai se întâmplă între. Abandonăm activitățile, ne auto-compătimim, ne anesteziem (prin dependențe acceptate sau nu social) sau ne luăm viața în mâini, acționăm, profităm de șansa de a fi în viață.  

Când viața nu mai are sens, poate că ne-am epuizat obiectivele, iluziile. Când ți-ai dorit ceva foarte mult și ai reușit să îl obții, după câteva secunde de fericire, apare întrebarea „Si acum ce urmează?” sau poate că ceața iluziilor s-a disipat și realizezi că nu acea dorință îndeplinită te face fericit. Și trebuie să găsești un nou sens vieții tale, un nou ideal de împlinire (căci fericirea aia sinonimă cu extazul este trecătoare).

Obiectivele (și motivația, valorile din spatele lor) dau un sens vieții, căci îți îndreaptă atenția către acțiuni și către recompensele ce decurg din acele acțiuni. Recompensele pot fi atât pe termen scurt, precum satisfacția, bunăstarea, bucuria, cât și pe termen mai lung – împlinirea, autorealizarea, stima de sine ridicată, starea de bine. Obiectivele nu se epuizează în această viață, dacă știi să ți le creezi, dacă nu te agăți cu disperare de unul singur care să te definească întru totul.  Mereu vor fi lucruri și experiențe de explorat.

A-ți lega sensul vieții și fericirea de un singur obiectiv sau vis este riscant. N-ar trebui să ne definim printr-un singur lucru. Împlinirea noastră, sensul vieții noastre este dat de o multitudine de fațete ale vieții, care ar fi bine să se regăsească în echilibru. Nu este de ajuns să avem o carieră de succes, avem nevoie și de relații satisfăcătoare cu cei dragi. Dacă la capitolul bani și relații stăm bine, dar avem o sănătate precară, nu vom fi pe deplin fericiți. În plus, este normal ca de-a lungul timpului să ne schimbăm obiectivele, pentru că ne schimbăm noi înșine, învățăm și pe traseu putem crea noi idealuri, noi sensuri. Dar ne agățăm adesea cu încăpățânare de un singur lucru pe care vrem să îl îndeplinim, crezând că doar asta ne definește, că doar asta ne va da sens vieții, fie pentru că ne este frică de schimbare, fie pentru că avem credința că a renunța este sinonim cu a eșua, fie pentru că vrem să fim consistenți în deciziile noastre și considerăm că vom irosi timpul și energia depuse până atunci.

Când viața nu mai are sens, poate că ai pierdut ceva important din viața ta, poate că ai avut un eșec, poate că ai fost dezamăgit în dragoste. Eșecul, dezamăgirea pot fi oportunități de a te descoperi pe tine însuți, de a-ți redefini principiile, valorile, obiectivele, motivațiile, traseul. Amintește-ți de ultima dezamăgire! Desigur, în prima fază nu le vei vedea așa. Și cred că este perfect normal să fie așa. După ce epuizăm perioada de suferința, de autocompătimire, de aruncare a vinii, a reproșurilor către alții/ către situația în sine, după auto-învinovățire, putem să începem să întrezărim și soluțiile și să mergem mai departe. Cel puțin la mine așa funcționează; rațional știu ce trebuie să fac, cum ar trebuie să gândesc, la ce resurse să apelez, dar am nevoie în prima fază sa procesez pierderea sau dezamăgirea. Când îți proiectezi sensul vieții către ceva sau către cineva, te identifici ca persoană prin acel ceva/cineva și când dispare este ca și cum te-ai pierde pe tine. Prin urmare, nu mai știi cine ești și nimic nu mai are sens. De asta este bine să realizăm că sunt o multitudine de fațete care ne definesc ca persoană și ar fi bine să identificăm cine suntem dincolo de atașamente, dincolo de rolurile de zi cu zi.

Când viața nu are sens, poate că te gândești prea mult la tine. Poate că ai obosit să tot croșetezi sensuri. Când stai să despici firul în patru, adică atunci când exagerezi analizându-ți comportamentele, emoțiile, analizându-ți trecutul, făcându-ți griji pentru viitorul tău, îți consumi energia și nu te mai poți adapta, nu mai poți fi eficient. Cercul vicios al gândurilor, grijilor, auto-învinovățirilor te împiedică să acționezi înspre binele tău. Când te împaci cu trecutul, când accepți, ierți și te ierți, când îți îndrepți energia rapid de la identificarea problemei la soluții, când îți îndrepți atenția și către ceilalți, când te detașezi și apoi te concentrezi pe interesele tale, pasiunile tale, viața începe să capete multiple sensuri.

Momentele când viața nu mai are sens sunt un semn de normalitate. Sunt momente în care cauți noi sensuri. Altfel, am fi doar niște mașini teleghidate. Și adesea suntem. Suntem dirijați de sensuri împrumutate sau impuse. Prin urmare, lipsa sensului poate fi un semn de răzvrătire, de independență prin autodefinire. Cred că este perfect normal să ai momente în care să îți reevaluezi viața, să reevaluezi modul în care gândești, modul în care acționezi,  ceea ce simți, ceea ce îți dorești. Când viața nu mai are sens, este semnul că în curând vei găsi sensuri noi.